Naivul

Ești confuz, prins în haosul iubirii,
Fără scăpare din vidul sentimental al trăirii.
Privești la totul tău, distrus de o persoană,
Ce îți străpunge infinitul, o coloană.

Și atunci... la ce te obosești să lupți?
Inima? Azvârlită-i de pe munți abrupți.
Nimeni nu te vrea, nu te asteaptă, nu te iartă.
Credeai că ai uitat cum e să fii singur în viață?

Și totuși, luptă, nu ceda și-așteaptă!
Îndură și înjură în gând, în șoaptă.
Parcă nici nimicului nu-i mai dai o șansă.
Când vei găsi portretul perfect pe planșă?

"Te caut! Unde ești?", șoptești un pic prea tare.
N-o vezi, orbit fiind de a ta căutare.
Iat-o! Două, trei vorbe și ai uitat cum te cheamă.
Și iar îți dai inima fără nicio teamă.

Fraiere, credeam că ți-ai învățat lecția...
Ce, deja ți-a furat toată atenția?
"Știu, știu, am zis că-i vreau altă soartă,
Dar inima-mi spune că nimic n-o să ne despartă!"